Sunt în perioada aia a vieţii în care cuvântul „teambuilding” tocmai s-a transformat din „excursie gratis!” în „la naiba, nici în weekend nu pot să iau pauză de la mutrele ăstora”. Pe deasupra, ăştia toţi sunt în stare să se prefacă entuziasmaţi cu o dexteritate pe care nu mă obosesc să o deprind, pentru că rutina mea matinală cuprinde verificarea a două site-uri de joburi, şefa încă mai bâjbâie după numele meu când dăm nas în nas, iar eu deja sunt cu un picior în afara bărcii. În mâl.
- Hei, ce mai faci?
Andreea-zâmbăreaţa, aproape că mi-ar plăcea, dacă n-ar începe mereu cu idiotul ăla de „hei”. Plus că niciodată nu ştiu cum se răspunde la întrebarea asta, aşa că recurg la varianta „enumeră ultimele 5 lucruri pe care le-ai făcut”, deşi experienţa îmi spune că-i o cale sigură de a-i convinge pe întrebaci de faptul că nu suntem pe-aceeaşi lungime de undă.
- Uite tocmai am luat cărţile pentru mâine mai am de printat o chestie şi mi s-a blocat iar foaia şi nu mai ştiu unde era clapeta aia ca să deschid xeroxul să scot foaia scuze îmi arăţi din nou te rog.
Toată treaba zisă pe o voce de salcie plângătoare care se mai şi sparge la sfârşit, încât mi-o dreg cu necaz ca să ajung naibii la punct. Şi doar ieri şi alaltăieri mă descurcasem aşa bine, îmi amintesc că deja mă gândeam c-am scăpat, de-acuma e clar că mă număr printre restul. Sigur că-mi trece prin cap că nu xerox, copiator se spune, oare cât de grav, oare ea ştie? Cre’ că da, gata, am ratat-o şi pe Andreea.
- Da, uite, e aici în stânga, apuci de ea, uite-aşa… Tragi tare de foaie… Închizi…
- Mersi.
- Cu plăcere.
Da’-i clar cu câtă plăcere, i-am dibuit nervii. E prea fixată în părerea despre sine drept Amabilexpres încât să lase vreodată garda jos, numai că eu am auzul antrenat în direcţia asta. Shit.
Intră Claudia. Se pare c-are ceva urgenţă pentru grupul de italieni de azi-dimineaţă, de fapt eu nu i-am văzut, dar toată lumea numai despre ei vorbeşte. Dă-i încolo, problema e că eu mai aveam vreo sută – două de pagini şi asta-mi vine cu o privire din aia colţuroasă, fetiţo, eu n-am de gând să pretind că eşti bine-venită pe-aici, am nevoie de xerox în clipa asta. Mda, bag mâna-n foc că-n capul ei e xerox. Ea a stâlcit nu mai ştiu ce cuvânt la şedinţa trecută, ideea e că n-am de gând să mă las intimidată chiar cu fiecare ocazie.
- Imediat te las, încă patru pagini.
- Bine, aştept.
Sec. Măcar nu se machiază, întotdeauna e puţin mai uşor când vezi că nu se machiază.
Îmi culeg paginile şi-o şterg în biroul celălalt, încă nu m-am obişnuit cu mersul treburilor, n-am scaunul meu, mă pripăşesc pe unde-i liber şi uneori lumea mă roagă frumos să mă dau la o parte, dacă tot nu folosesc calculatorul în clipa aia. Nu mă deranjează, cred că nu. Nici nu mai ştiu dacă vreodată m-am simţit în largul meu pe undeva, poate la grădiniţă? Da, acolo mă băteam cu băieţii şi, de fiecare dată când se nimerea vreo fată în raza acţiunii, era clar c-a doua zi o să am probleme cu părinţii respectivei. Dacă oamenii nu ştiau de glumă, ce să le fac.
De data asta iau în stăpânire un calculator, nu ştiu precis ce m-ar face să arăt suficient de ocupată, aşa că îmi verific mailul. Două de la şefa, numai bine, îmi trimite un fişier pe care-l deschid ca să mă lase în pace, uite, am de lucru, keep away. Îmi acord două minute de uitat în gol, la capătul cărora m-aşteaptă panica, o-ngrop în verificarea celuilalt mail, nimic nou. M-apuc să caut ceva articol de folosit poimâine la firma de asigurări, habar n-am dacă i-ar interesa, pe mine nu, dar la o adică am convenit la prima întâlnire că elegant e să ne prefacem toţi în acelaşi ritm că se-ntâmplă numai lucruri pozitive în şi pe lângă vieţile noastre profesionale.
Se strânge lume prin spatele meu, italienii, da, se-apucă să-i toace pe tonuri de fapt admirative. Nu-mi pasă, mie nu mi-au dat nimic de făcut în proiectul ăsta, azi a trebuit să le explic ălora de la asigurări cum e cu diferenţa dintre salariul fix şi plata la oră şi era cât pe ce să le expun cazul propriu, noroc că mi-a fost cam lene să-ncep.
- Alexandra, şi tu lucrezi cu italienii?
- Nu, eu am venit să pregătesc altceva, da’ imediat termin.
Printez articolul despre cum Germania şi Franţa sunt cu deja habar n-am cât la sută în faţa UK din punctul de vedere al redresării economice, cred c-ar trebui să mă-ntorc la grădiniţă, eram o bătăuşă de primă clasă. Îmi iau paltonul, geanta, zic vreo trei „ciao” şi-un „pa”, nu m-aude nimeni, nu m-am străduit, în schimb îmi dau silinţa să las uşa închisă neechivoc în urma mea, îmi iese la a treia încercare, ăştia au multe de reparat, îmi place că-i aşa soare la mijloc de noiembrie şi la urma urmei sigur oi păcăli eu pe cineva să mă plătească în sistemul celălalt şi sper să nu mai fie şi prin alte părţi lumea atât de friendly.
