îi ajunge şi din două în două cutii
îi ajung banii, nu-i mai cere
şi îi ghiceşte tot aşa tot
încât de fiecare zi să fie un pic nevoie

mai pipăie şi marginea stângă
nu ţi se pare totuşi că s-a umflat?
ce să fie, la fel ca înainte
îţi e suficient dar te rog să mai vrei subţire de tot

să fi dat centrala tare măcar aşa de chestie
să nu fi aşteptat după iarna lui
nu ar fi fost nevoie de atâta nu-mi trebuie
poate că mi-ar fi ajuns şi mie un pic

să fie câteodată şerveţele sub furculiţe
să întrebe cum de nu s-a zgârcit
să aibă modele cu reni ca să se simtă
rău rău rău şi neapărat din nou

în tren spre sighişoara şi mai mult ca sigur şi
înapoi la mediaş da’ nu vreau să spun ce
nu-mi amintesc, deci spre; de atunci tot număr

am câştigat-o pe olive (guma cu surprize)

în parc acolo în sighişoara
nu treceau crocodilii sau uitaserăm noi să-i
mai numărăm, mâncam sendvişuri nu erau cu surprize

când ai venit dimineaţa eram singură
nu da’ aşa îmi amintesc acum îi dau şi lui L.
copy-paste da’ să reţii că nu-i

prin geamul mat am crezut că venea ea deşi
la înălţime
tre’ să fi fost super joy da’ iar nu ştiu şi nu ştiu

sunt unele chestii pe care chiar nu mi le amintesc
şi altele pe care nu le zic de exemplu
daciile o mie trei sute erau crocodilii

trenul mergea mult mai repede
peste doişpe ani mi-ai zis că fumai
erau patru feluri de crocodili şi mai multe surprize

You will be forced to leave before you will have felt part of the pack.

You will wander all your days, searching, always allowing the old hopes to surface.

Loving.

Praying not to love another again.

Bringing your whole energy into making people happy, and not understanding what it is that truly makes them so, or never possessing that which makes them so.

You will be loved by many, and you will love them in return. But your days of ease will be brief, and their memory will fade away. You will disbelieve you have been loved.

You will be remembered, but not the way you are.

The crooked memories of you will be prized.

- Hei, ce mai faci?

Andreea-zâmbăreaţa, aproape că mi-ar plăcea, dacă n-ar începe mereu cu idiotul ăla de „hei”. Plus că niciodată nu ştiu cum se răspunde la întrebarea asta, aşa că recurg la varianta „enumeră ultimele 5 lucruri pe care le-ai făcut”, deşi experienţa îmi spune că-i o cale sigură de a-i convinge pe întrebaci de faptul că nu suntem pe-aceeaşi lungime de undă.

- Uite tocmai am luat cărţile pentru mâine mai am de printat o chestie şi mi s-a blocat iar foaia şi nu mai ştiu unde era clapeta aia ca să deschid xeroxul să scot foaia scuze îmi arăţi din nou te rog.

Toată treaba zisă pe o voce de salcie plângătoare care se mai şi sparge la sfârşit, încât mi-o dreg cu necaz ca să ajung naibii la punct. Şi doar ieri şi alaltăieri mă descurcasem aşa bine, îmi amintesc că deja mă gândeam c-am scăpat, de-acuma e clar că mă număr printre restul. Sigur că-mi trece prin cap că nu xerox, copiator se spune, oare cât de grav, oare ea ştie? Cre’ că da, gata, am ratat-o şi pe Andreea.

- Da, uite, e aici în stânga, apuci de ea, uite-aşa… Tragi tare de foaie… Închizi…

- Mersi.

- Cu plăcere.

Da’-i clar cu câtă plăcere, i-am dibuit nervii. E prea fixată în părerea despre sine drept Amabilexpres încât să lase vreodată garda jos, numai că eu am auzul antrenat în direcţia asta. Shit.

Intră Claudia. Se pare c-are ceva urgenţă pentru grupul de italieni de azi-dimineaţă, de fapt eu nu i-am văzut, dar toată lumea numai despre ei vorbeşte. Dă-i încolo, problema e că eu mai aveam vreo sută – două de pagini şi asta-mi vine cu o privire din aia colţuroasă, fetiţo, eu n-am de gând să pretind că eşti bine-venită pe-aici, am nevoie de xerox în clipa asta. Mda, bag mâna-n foc că-n capul ei e xerox. Ea a stâlcit nu mai ştiu ce cuvânt la şedinţa trecută, ideea e că n-am de gând să mă las intimidată chiar cu fiecare ocazie.

- Imediat te las, încă patru pagini.

- Bine, aştept.

Sec. Măcar nu se machiază, întotdeauna e puţin mai uşor când vezi că nu se machiază.

Îmi culeg paginile şi-o şterg în biroul celălalt, încă nu m-am obişnuit cu mersul treburilor, n-am scaunul meu, mă pripăşesc pe unde-i liber şi uneori lumea mă roagă frumos să mă dau la o parte, dacă tot nu folosesc calculatorul în clipa aia. Nu mă deranjează, cred că nu. Nici nu mai ştiu dacă vreodată m-am simţit în largul meu pe undeva, poate la grădiniţă? Da, acolo mă băteam cu băieţii şi, de fiecare dată când se nimerea vreo fată în raza acţiunii, era clar c-a doua zi o să am probleme cu părinţii respectivei. Dacă oamenii nu ştiau de glumă, ce să le fac.

De data asta iau în stăpânire un calculator, nu ştiu precis ce m-ar face să arăt suficient de ocupată, aşa că îmi verific mailul. Două de la şefa, numai bine, îmi trimite un fişier pe care-l deschid ca să mă lase în pace, uite, am de lucru, keep away. Îmi acord două minute de uitat în gol, la capătul cărora m-aşteaptă panica, o-ngrop în verificarea celuilalt mail, nimic nou. M-apuc să caut ceva articol de folosit poimâine la firma de asigurări, habar n-am dacă i-ar interesa, pe mine nu, dar la o adică am convenit la prima întâlnire că elegant e să ne prefacem toţi în acelaşi ritm că se-ntâmplă numai lucruri pozitive în şi pe lângă vieţile noastre profesionale.

Se strânge lume prin spatele meu, italienii, da, se-apucă să-i toace pe tonuri de fapt admirative. Nu-mi pasă, mie nu mi-au dat nimic de făcut în proiectul ăsta, azi a trebuit să le explic ălora de la asigurări cum e cu diferenţa dintre salariul fix şi plata la oră şi era cât pe ce să le expun cazul propriu, noroc că mi-a fost cam lene să-ncep.

- Alexandra, şi tu lucrezi cu italienii?

- Nu, eu am venit să pregătesc altceva, da’ imediat termin.

Printez articolul despre cum Germania şi Franţa sunt cu deja habar n-am cât la sută în faţa UK din punctul de vedere al redresării economice, cred c-ar trebui să mă-ntorc la grădiniţă, eram o bătăuşă de primă clasă. Îmi iau paltonul, geanta, zic vreo trei „ciao” şi-un „pa”, nu m-aude nimeni, nu m-am străduit, în schimb îmi dau silinţa să las uşa închisă neechivoc în urma mea, îmi iese la a treia încercare, ăştia au multe de reparat, îmi place că-i aşa soare la mijloc de noiembrie şi la urma urmei sigur oi păcăli eu pe cineva să mă plătească în sistemul celălalt şi sper să nu mai fie şi prin alte părţi lumea atât de friendly.

i’ll not remember

a thing by

the time -

what chime?

never you mind

’bout those fade-out chases, no,

you know a wee one can

take care of itself

jus’ fine

(for the time being -

what?

never you mine)

facing the goldilocks pint, cut-to-the-bass

kind of

space for your feet,

more than enough of it,

shortie.

these are the worlds I have known:

the mandatory and the optional.

these are the ensigns I have known them by:

the fish and the cherry.

go then, there are other worlds than these

and I will get them

all in your own time.

Now, about the dying. Of course I haven’t been dying. But that’s what Zebleket will have you believe, whenever I allow it to type in my stead. And I do it quite often, although not as often as you may hope.

As for Zebleket’s physical appearance, which you are impromptu interested in, since you are at this instant considering the possibility of meeting it yourself: there is no special need for my describing it. The manner in which you might, but most probably won’t, recognise it is to look for a thing which resembles itself almost completely, to such a degree that you are totally fooled unless you happen to be a thing of the sort yourself.

This is what Zebleket does at all times: Zebleket is attempting to discover something of a different colour than itself. Now, you will naturally be confused, as you’re obviously under the impression that I have mentioned Zebleket’s colour as being black. Which, in a manner of speaking, it is. But Zebleket knows, and is willing to let you be informed, that black is at the root of all colours available to catkind (although a humongous cluster of individuals will have you know it is white). At any rate, black lies just beneath the surface of blue, green, yellow, brown and so on, but one must incessantly consider red. For this one is black’s favourite hide.

And so, Zebleket has arrived at the conclusion that all things are itself. Which can prove troubling, under certain circumstances. One of these being the fact that I will not have it think I am quite itself. Parts of me, such as the nails and the fur, I concede; but my stomach, for instance – it could never contain my stomach!

This is how Zebleket lives: it is nourished by oblique glances. Unless it can get some several hundred humans per month to believe they have just noticed something which simply isn’t there, it will starve. It always does its trick with me, I’m afraid, even though, as far as I can tell, I own the thing.

But that’s not very far, it should say. For she named it, true enough, but being unaware that it already had been named, she took the smack sound produced at the collision of the two names for who knows what else, and the older name prevailed, as it must.

Zebleket. Preposterous appellation for something which cannot distance itself from the outskirts of humans’ vision. What it wants, really, is for its true name to become known; but that shall not happen as long as it fails to encounter something of a different colour than itself.

This was the story about the black cat. Make of it what you will.

de-atunci altcumva nu mi-a mai zis, era ok,

din partea mea era super, cu toate că nu uitam

vreodată colţurile pe dinafară,

recunoştinţa era o bonetă cuviincioasă,

prea sărman dantelată pentru gusturile acelor vremuiri,

pe sub care forfoteau în conformitate cu regulile de circulaţie

rutieră care s-au mai schimbat între timp

sms-urile mai mult ca sigur de fapt necriptice,

odată cu bifarea ceştii numărul trei sute şaiş’ cinci ori şase

zic eu că nu (mai şi pun în funcţiune pentru asta Glasul

canal F, ăla de obţinut reduceri la kilu’ de cireşe, aici merge nuanţat,

relevanţa cireşelor în luptele cu viaţă şi cu moarte. ‘87-2011), dar

îmi amintesc, deci I doubt.

seeing as his wife had but dropped

her squishash reserve (off the brim

of her hat, where it had at all previous times appeared

content to travel)

in the rather distal vicinity of the NPP,

yes, the needful measures would include

mild arrest promptly followed by

mild to moderate martyrdom, no intention

was there of filling in complaints about that! but considering

his wife’s antecedents,

which is to say, her three essays on

less conventional power sources out of

which two on – yes! NPPs precisely,

published by a not entirely, that is, not yet

national, nonetheless locally revered bimonthly,

enormously appreciated both

individually and as a threesome, mind you, even

by the arts teacher, although we wouldn’t

risk inspecting what he made of them -

one would think – no, one would

quite reasonably expect her to

basically

have her skull returned by priority mail.

knowing that your friend

whom you cocooned into the flesh of your palms

against the traitress and against the wind,

against your kin and their seven shields of qualms,

against that pest otherwise known as fashion sense,

not least against your own monthly man-hunting feats,

was waiting and hoping to knife her way out

into the wind, the shield fashion, the sense hunting and

probably

seven other things you’ve only read about once.

and you know, now, there’s much forgetting ahead and

much time for

second readings yield bogus insight, and so

friendship is all there is.

things i hold on to while my parents pour down because they belong to me.

five ballpoints and a case of ink:

i work up my name into the hall whitewash, i’ve been told hardly anyone my age has the know-how. i take up hiding.

seven white shirts and a red running hood:

the path is clear, i’m to be an engineer. bailed out of midday naps, i take up spying because certain knowledge is power.

nine inch frowns and a silver rood:

mother does not belong to me. i mind, do i mind, mind (one, mine, quiet), still do.

eleven dwarves and a cottage of mud:

magic is to world what crystal is to clear. i am picking up Big Words because mine’s a Big Future. also, friendship starts here.

thirteen pebbles and a flask of blood:

i’m to teach maths because no one else will. the French excuse of a meal /humour /fine education is so scant, i stop minding the r. i take up nationalism.

fifteen nights and a bottle of rum:

i am you and you are she and she need not be anything but pretty.

seventeen gates and a rotten gum:

i close my eyes cause it’s all so glum. also, i hate chem, scan the papers for Truth, take up acting, binging, failing.

nineteen steps down and a herd of buffalo:

you teach me how not to let go. besides, yours are the choicest gifts.

twenty-one nails and a chain of fools:

this is where you exit, correctly, as prescribed by Ovid. your Bach was driving me mad. i hoard the gifts cause you’re mine.

twenty-three bites and a sharpish mind:

trickster recharged by one of her kind. chem and French humour are still on the hate list. i take up spinach and deadlines.

the growing up happens in the evens.

~

Aşa cum pe alţii îi apucă dorul să creadă şi se-nfoaie că pac, i-a fulgerat şi s-a dus, pe mine din când în când mă-nţeapă să nu mai cred, şi nu pentru că m-ar apăsa îndatoririle, de aspectul ăsta am avut grijă de la-nceput, câte bordeie – pe scurt şontâc-şontâc pornit-am zi de vară şi niciodată n-am mai ajuns la datorie. Nu de asta, deci.

Nu mai ştiu cum e ca lucrurile să-ţi fie trase-n ambalaj, când îi văd pe toţi întrebându-se ce-o fi dincolo şi trăgând care-cum de punguţa cu bomboane a.k.a. coloranţi artificiali plus arome plus glucide plus nu că mi-ar fi necunoscut mai ce, dar etcetera, doar-doar s-o sparge şi-o pica vreun cuvinţel din răspuns pe gresia proaspăt dar mai ales anticipativ mopuită, atunci îmi vine să mă duc şi eu ţopăind printre ei şi îndeobşte prefăcându-mă că aud melodia pe care ţopăim şi care ne pică la fix, numai că mie în mare chestia mi-e clară, ştiu, repet, în mare, pe unde dau cu bâta-n baltă şi pe unde las balta în pace pentru că n-am chef să mă complic iar cu de-astea. Şi încă o chestie interesantă pe care-o mai ştiu şi o ţin pentru mine e că motivul pentru care, spre deosebire de absolut toţi ceilalţi, nu vreau să fiu

[rând ilizibil]

sunt.

Cum ziceam, există din ăia care cred că ştiu pe alocuri cum devine treaba şi din ăialalţi care cred, şi peste aluatul ăsta vin eu, un fel de vişină confiată, nasol e că niciodată mie fructele confiate – cum ziceam! sunt din ăia Animal Planet şi sunt din ăialalţi Radio Erevan şi la urmă vin eu, care nu emit pe nicio frecvenţă, pentru că le cred pe toate şi le ţin pentru mine, ce sens are să fii făcut praf cu monitoare Acer (aşa le tre’, fraier să fii, ofertă să ai) sau înecat în pastă de tomate sau mai ştiu eu ce bâzâie prin colţ, să fie chestia aia de care mi-a fost milă mai devreme în mod imbecil, pentru că şi-aşa nici eu şi nici respectiva nu pricepem ce-i aia speranţă de viaţă sau de orice rudă a ei, oare prin “a ei” mă refeream la viaţă sau la chestia din colţ, nu trebuia să las fraza neterminată când mi s-a făcut foame şi n-am găsit altceva decât chestia din colţ şi bună nu mă pot lăuda că a fost, dar ceva a fost ea şi nu mai este.

Voi ăştia, ruşii, ştiu că nu credeţi în fericire

şi pe deasupra v-a minţit doamna învăţătoare

că poporul vostru e cel mai tare, le ştie

pe toate -

dar, să vedeţi, dat fiind faptul că nouă

ni s-a spus aceeaşi brânză încă de la creşă,

rezultă că la noi era mai adevărat.

Păcat de voi, că vă-ndeasă farfuria

cu melancolia şi stepa şi nostalghia

- şi voi, cuminţi: da! mi-e poftă azi de încă şase coji

de mesteacăn muiate-n supuraţie crepusculară,

dar vă rog, radeţi şi-o lingură de amăreală natur -

când v-ar ieşi un-doi ceva mult mai mişto

dacă aţi recunoaşte naibii măcar pe sfert

că sunt o tonă de feluri de fericire pe lângă

desert.

mai bine zis, ea n-are treabă cu mine,

eu nu sunt consumator de

cola + colgate, detergent neobişnuit,

mountain dew mai beam câteodată,

nici numele ăsta nu mă mai tentează,

unii zic că îţi dă aripi dar, stai puţin, parcă-n altă reclamă,

mai citeam câte-un ziar, mai

butonam tv-ul în căutarea canalelor

cu animale, animale din cele despre care prima dată

am învăţat de la felix salten –

lumea o fi ea toată o junglă-n si bemol, însă

darwin charles şi-a dat şi el cu părerea aşa, de chestie,

ce chestie, lumea încă adoptă o mutră solemnă,

circulă au pied tricouri cu mesaj zoofil,

antropofag, aş opina într-o doară,

dar o las baltă pentru că m-am uitat la ceas

la oră fixă,

şi întorcându-ne la realitatea

socio-politică, mi se întâmplă pe la câte-un

5:11 a.m. să nu mai am ce dormi şi-atunci

pornesc laptopul (lenovo ideapad s12)

şi mă conectez la ea – la Realitate.

Orice s-ar zice, se trăieşte bine-mersi

în ireal, dar te mai apucă nu urâtul -

de unde urât dacă vrăjitoarea a spălat

nu numai putina ci şi podeaua cu d-l proper -

cât curiozitatea: se poate să se fi ajuns

la vreun consens în problema eliberării

personajelor literare!

Asta nu ţi-am spus, cred că mă hotărâsem

să nu – mă rog, cu ani în urmă am semnat

o petiţie, nu de capul meu, dar ceilalţi iar se codesc,

cum că vrem dreptul de a fi însoţiţi în public

de 5 până la 10 personaje de roman.

Acum, să nu-ţi închipui c-am început

poemul de faţă ca să etalez

ca pe-o frigăruie răsfriptă sau ca la rummy propria listă.

Oricum asta am făcut-o luna trecută

pe facebook, între timp am şters

pentru că: 1. era, nu-i vorbă, răs;

2. m-am hotărât că sunt împotriva concretului.

Na! c-a zburat din colivie

dar nu pasărea, asta-i exact împotriva

convingerilor mele, ci noţiunea de

porumbel călător gri-perlat cu IQ

uşor-uşor peste medie.

În general mă abţin să-mi dau cu părerea,

mai ştii cine se pomeneşte ofensat,

vreau să mă pun bine cu să nu zicem toată lumea,

să zicem în schimb persoanele de faţă.

Necazul e că-n ziua de azi mai toţi sunt de faţă,

ochi şi urechi mai ceva decât nasul lui gogol,

niciun apropo sotto voce, pe bune că

toată lumea e prietenă cu toată lumea, monşer.

Până şi cu nasolul ăla de mihail sadoveanu,

dar cu adormiţii e lejer să cazi de acord.

Nu ştiu cum fac de ocolesc iar centrul chestiunii,

aşa abstract cum e el şi deci pe placu-mi în urma

noilor reglementări, ce mai încolo-ncoace,

se trăieşte bine-mersi în cea mai faină dintre

ţările eligibile. Cât despre influenţele socio-

şi aşa mai departe în viaţa cultural-artistică,

în zilele noastre se remarcă îndeobşte

de-a miezul şi de-a coaja,

coajă de french toast şi miez de kumquat.

palpable to you

why the cherry tree

could see no other way out

- given the close-knit community,

semi-rural yet loosely refined according to the local weekly,

already sporting digital technology in spite

of the cattle market crash (due to

bovine spongiform encephalopathy

also known as bullshit-E when

you’re small on the yadda yadda), along

with some other negligible misfortunes,

not the most trifling of these being the government’s

implementation of cutting-edge educational facilities;

given the olive affair which

i wasn’t supposed to speculate on, except

by now you know me,

can’t leave myself out of any old thing -

but bloom in mid-feb.

had that wishtooth extracted in its late teens

~

because I’ll spill the have beens if I begin

to suspect or even merely

consider the possibility that I have

perchance with a plonk

tumbled out of the Blue

and plonk back into

another It, naturally,

but the same ol’ same ol’

cheap out-of-the-question.

~

queen of spades, her mid parting

endearing me beyond hope

of making it through the thirteen clubs

past the time-ants

into the heart.

~

because, on an impulse to cogitation,

I’ll take none of the mush-yarn.

rise and whine beneath gelid ablutions,

cream of celery soup and a variety of spinach salads,

a crap job in a crap climate

- s’posed to cure us of pink head,

not that you were pink, mind,

you’re a whirlwind, colourfree kind.

when it comes, you’ll know -

that’s what they say regarding it all

save me.

So educatted was she,

that every time she smelt a rat

she’d whirr and purr with glee.

The educat had a bumblebee.

So bumblebeed was she,

that every time she heard a gnat

she’d dart and knock him flat.

The bumblebee had a horseshoe bat.

So horseshoe batted was she,

that every time she saw a hat

she’d screech and let it be.

The horseshoe bat had a nasty flea.

So nasty flead was she,

that every time she sensed a tree

she’d race her straight for grand prix.

The nasty flea had a chubby brat.

So chubby bratted was she,

that every time she pinched a rat

she’d scowl like Ms McPhee.

The chubby brat had a sis Audrey.

So sis Audreyed was he,

that every time he had his tea

he’d act as educatted as me.

who are standard issue

who are a dog person

who are a sci-fi geek

who are a tentful of sweetened sand

who are a venissoon snoott

who are a flabby dossier

who unknowingly settled.

pigritude

is my word of the week,

one should toss it out of a poem,

one should keep to the commonplace,

the routine street, give us our daily

temptation, that we may vanquish

the pigritude.

gut me not

who are an even-tongued spoof

who were a ready-eyed whelp

who had to jump first

who were an outright egghead

who sprouted two washbowls

who gave them one use beside the obvious

who, all-knowing, went for runner-up.

eject me not

who am uprooted shrub

who am slightly squeamish

who am a dog person

who am a high-hat scaredy-cat

who sprout coffee stalks and sucking-pebbles

who won’t slump into fruitful.

i am the King’s top buffoon,

i provide the court with forged intoxication,

my sick leave would wreck the kingdom.

i am the dustman-in-chief,

you may borrow my hazel mop

(latest development in witch transport)

in exchange for a packet of timedust.

i am the young jester who forgot

his jokes before the second performance,

blew the quiz for an entry-level circus position.

i am the ghost of words unspoken.

i specialise in revamping your rues.

botch by the dozen or your boney mack.

cheers to failing every other byte of your lives.

je suis l’esprit de l’escalier.

only a whim had brought you, I knew.

I slipped, then trod again on icicle tops,

while you beamingly watched my late arrival.

The toothless winds would blow

that grin off your snowy figure.

There the two of us stood, shutting up,

a pair of scarlet cuckoos

avoiding each other’s touch by tacit consensus.

You’d come to see me break down

in prayers of being remembered by a schedule.

All things considered, I’d come

to glare at the river for being as brash

as to make it a screamless goodbye;

as chilled as to turn my drowning intentions

into later poems and slushy plays -

and perhaps a sculpture of your upper lip.

At some point that evening, as we were crossing

the old wooden bridge to the quieter side,

leaving room for the spook elephant to trudge between us,

you forgot to tell me about the rickety portion.

Soon enough the sun was to slaughter smirking snowmen.

___________________________________________

[2005. to Fish]

for otherwise you’d love me

thicker and as loud as a famished sow

taking in the picture

of her famished firstborn.

you must never attempt to love me

for then i’d turn you into art

thank you for the term’s wages,

by email most likely,

talk highly of you to strangers.

we must never attempt to change the world

redolent of others’ failed attempts

for then…

then again, my loveliness is waning

between your teeth

part of it’s already gone cheese and tomatoes.

let us lay down the rhetoric

and give world a go.

________________________________

[The Smiths - Unloveable]

some of the things i long for

are in cluj

some very few are scattered

all over the rest of this world

but all, all of them are in the past.

Nevermore indulge in cherry jam pancakes!

espresso is the prodigal son,

drink it wisely or it will

make you wise

and wise ripens into hateful

unless –

yes, also bear in mind:

pictures will not utter a thousand words

they can’t be bothered to begin

(admirable apathy very much like mine)

- ah, the cherry pancakes invitingly -

back off i say with gusto

one should acquire the decency to wait

for the end of the precept:

pictures won’t be bothered because

they prevail.

they prevail not in our world

but in the revenant tracks.

which revenants?

depends on who’s asking.

in your downright case,

the ones screeching their last

in Fram fridges;

the ones neighing their first

on Pegas bikes;

the ones garbing their best

on Singer sewing machines.

- and in my mother’s case?

that’s not a case but a trunk, dear

(insert folkloric conjectures of an attached beast)

yes, i’ve got all the faux answers.

unless?

unless you’re waiting for the very last

(the dismally untouched she)

curtain.

nothing new

to seek/take/place/observe/discard;

as you think:

things must be taught the decency

not to symbolise us any longer,

certainly not while cramped

on this particular birch stump

on the snappish brink of

the detestable everything;

as you think:

nothing left to munch these days

save the shabby polka dot

plastic tablecloth,

snip a single dot,

mash it just in case

into our benchmark vat of grapes -

every word stammered or thought

be it dwelt on or meant not

serves to defrost you.

i’ll scrape off your face together with

the week-old pizza remains

(off my tongue in the first place).

going by that sepia picture i bet

you’re not lives away yet.

i’ll rub your green gleam out of

the river we never sailed upstream

(off my nails in the first place).

judging by your nebulous smile i’d say

you’d not often sulk on a rainy day.

she’ll smother that sage purr of yours

engraved into the lozenge cushion

(off her heart in the first place).

but she’ll never make it through.

i will because i hadn’t met you.

i’ll grieve but briefly.

in a two x two metre room gasping for air,

fantasizing about three-star hotel shower cabins

will not change the world.

hunger, on the other hand, will.

hunger for the world will change the world

into a pomegranate.

craving for pomegranates, though,

will not change them into worlds.

loving you is loving both

the world within you and the one without

and being visible to none.

______________________________

[L. Wibberley, The Mouse that Roared]

together we will live forever

because of my unfinished collection of chestnuts

(the same shade of brown as the fallen hairs of

our unborn children

who stare at us neither happily nor unhappily

in dumb orison to be released into existence

- perhaps i’m seeing it all wrong)

because of the cut tree which

we stepped over reverently

for reasons unknown

because of the rain toying with your paper plane

because of the second silver cross

that we heaved in her absence

because of her untimely return

we’re wasting and pining

but you trust and i unbelieve that

time will tell.

________________________________________

[Clint Mansell - Together We Will Live Forever]

[S. Beckett, Waiting for Godot]

life’s for giving a chance to

unkempt strangers who blabber about

the songs of fretful dimness, the gallant snout of the seahorse, the gooseneck trends of the mind market, the elopement of loyalty and purpose enticed by the stench of 6 a.m. green tea, the 2nd being the true image it will deliver you from evil or so

you’ve heard

today

life’s forgiving.

__________________

[Feeder - Pilgrim Soul]

no such thing in my misplaced igloo. here’s to the brooding stranger

keeping company.

riveting silence:

shard-shaped blueberry pie, all yours for the miming, for the staying.

why are you?

syrupy silence